Povestea mea este ca am avut curaj sa fac un copil. Eu am un handicap. Dar povestea are un final fericit copilul este sănătos. Mulțumesc

Buna ziua, povestea începe dupa ce tata nu a mai fost printre noi .M-am înscris la școală post liceala de asistenți medicali primul an 2020 am facut cursuri online era covid al doilea an am mers la cursuri ma trezeam la 5 plecam la serviciu ,la 16 terminam plecam la școală pana la 21,30 veneam acasa găseam pt copil si o luam de la capăt. 2 ani de zile asa a fost . Am terminat scoala dupa un an am reușit sa ma angajez într-un centru de îngrijiri pt bătrâni tot timpul imi doream sa ajut sa fac mai mult pt ceilalți dupa ce tata a murit pe un pat de spital singur am zis ca părinții sau prietenii altor persoane sa nu moara singuri . Viata iti oferă multe surprize, dupa un an de serviciu ca si asistent medical soțul a început sa imi scoată ochii ca mam ajuns si ca sunt o doamna au fost multe vorbe grele ,cand nu am mai putut suporta am luat decizia sa divorțez si stiu ca nu este un lucru usor ca am si un copil de 13 ani dar stiu ca pot si nu trebuie sa stau sa suport jigniri din partea nimănui, mam descoperit pe mn stiu ca pot mai mult stiu ca sunt puternica si ca o sa fie bn . Atunci când intru de servicu si aud ca spune pacientul este asistenta drăguță imi da curaj sa merg mai departe. Si da ca si Bahar trebuie sa avem încredere in noi ca vom reusi si ca o femeie renaște si din cenușă!

Sunt Alina Munteanu, mămică de pitic special. Adesea, părinții copiilor cu profil atipic de dezvoltare exprimă și manifestă un nivel mai crescut de empatie și compasiune. Sunt foarte multe calități umane pe care le-am aprofundat o dată ce am devenit mama unui copil diagnosticat cu tulburare globală de dezvoltare, avand si un copil tipic. Am devenit mult mai flexibilă, mai înțelegătoare, mai calmă, mai blândă, mai atentă, mai grijulie… Sunt de necuprins dimensiunile și ramificațiile schimbărilor în bine ca om. Nu mai judec atunci când văd gesturi ciudate la oameni sau reacții altfel decât mi-a fost dat să cunosc crescând. Îi simt cu sufletul pe părinții pe care-i văd în parc sau pe stradă la pas cu un copil atipic și le simt durerea, dar mă bucur de zâmbetele sincere de pe fața copiilor. Dedicarea timpului pentru a cunoaște copilul, inclusiv ce-i place, ce nu-i place și ce dorește sau nu să facă. Acest lucru permite intervenții mai specifice și mai eficiente care să prioritizeze binele copilului și nevoile sale reale, nu fricile părinților ori ale celor din jur. E greu de descris în cuvinte o zi din viața fiecăreia/fiecăruia dintre noi. În același timp, oricărui părinte, indiferent de profilul copiilor, îi sunt zilnic provocate limitele răbdării, empatiei, rezistenței la stres. Importantă este iubirea cu care ne înconjurăm copiii, protecția și suportul pe care le putem oferi zilnic spre o stare de bine și un grad cât mai mare de autonomie și fericire, în toate formele posibile.
Îmi doresc din suflet să ajungem să trăim într-o societate în care să putem merge în parc cu copiii noștri și să găsim susținere și înțelegere, nu să ni se spună „puneți lesă copilului“.
Astfel în urmă cu cinci ani am înființat Centrul ASPERA, o asociație fondată pentru a îmbunătăți viața persoanelor care trăiesc cu o tulburare de neurodezvoltare, cum ar fi: autism, ADHD (tulburare de hiperactivitate și deficit de atenție), epilepsie, sindrom Down, sindrom X Fragil etc.
La baza înființării asociației ASPERA (Asociația pentru Susținerea Progresului în Educație, Recuperare și Acceptare) și a centrului de terapie prin abordarea DIR Floortime (terapia prin joc) se află nevoia de a aduce o schimbare cu multe arii de pionierat în România, din cauza sistemului deficitar românesc, care eșuează în a-i sprijini și a-i integra pe acești copii în societate.
Prin ASPERA doresc să accelerăm adoptarea terapiei Floortime în România și înțelegerea tipurilor de terapii relevante acestor copii, să aducem acea alternativă atât de necesară într-o Românie dominată de tehnici de predare non-terapeutice care nu țin cont de individualitatea fiecărui copil, de etapele de dezvoltare, de starea copilului, de copil în sine. Facem acest lucru prin instruirea cât mai multor terapeuți, învățători și educatori, pentru ca aceștia, la rândul lor, să ajute cât mai multe familii și încercăm să ajungem la cât mai mulți părinți.
Pe termen lung, intenționăm să contribuim la educarea publicului larg cu privire la persoanele cu o tulburare de spectru autist și la nevoile pe care acestea le au pentru a duce o viață mai bună. Ținând cont de nevoia mare din România, planurile nu se vor opri aici de aceea am ales ca motto - Per ASPERA ad astra (prin greutăți spre stele), un mesaj care reflectă perfect atat parcursul acestor copii, cat și angajamentul nostru față de transformarea reală și plină de speranță.

Bună seara ! Eu consider că povestea mea despre curaj și renaștere este specială prin faptul că perioada în care am trăit aceste sentimente este una nu plăcută ,fiind vorba despre perioada pandemiei de Covid .Când mai toată lumea trăia un vis urăt ,eu am simțit că Dumnezeu mă iubește .Sunt asistentă medicală la un spital și am simțit pe propria piele efectele negative a le pandemiei Covid 19 .Am 45 ani acum ,iar acum 4 ani ,după ce am făcut vaccinul anticovid ,la o lună după am rămas însărcinată și acum am un băiețel de 3 anișori ,care-mi umple zilele de fericire .Singurul nostru copilaș, într-o căsnicie ,care durează de 25 ani .Într-o zi de început de decembrie am mers împreună cu soțul la mănăstirea Sf .Andrei și m-am rugat la Dumnezeu ,să-mi dea un motiv de speranță de a mai trăi ,pentru că pandemia începuse să-mi dea o anumită stare de anxietate și depresie.La câteva zile după vizita la mănăstire am aflat că sunt însărcinată și acum avem ( eu și soțul meu ) un Victor-Andrei în vârstă de 3 ani plin de viață, curaj și parcă născut să fie un victorios .El este curajul meu de a renaște ,în momente de cumpănă a-le vieții .
Vă mulțumesc!

Cred ca un alt cuvânt care pot sa mi.l atribui este:VOINTA!

Da! Am trecut prin multe obstacole si de fiecare data am reușit tot ce mi.am propus, mulțumită Mamei, care m.a înzestrat cu o putere interioara=VOINȚĂ, deopotriva mulțumesc si Bunului Dumnezeu pentru alegerile bune pe care le.am făcut la momentul oportun.
Toate șuturile pe care le.am luat, le.am primit uneori cu drag, alteori cu mâhnire, pentru c.am ales sa le transform în lucrurile care.mi erau potrivite în momentul respectiv.
Ambiția mea as vrea sa inspire di alte femei, chiar si adolescente de a nu renunță la visurile tale....
Sunt mult mai multe experiente de viață: job, copilași...

Buna ziua ma numesc Mirela sunt mama a doi copii am avut in trecut o relație toxica de 10 ani .Mi-am luat viața in piept de mica m-am maritat in ghilimele cu un om care niciodată nu mai iubit cu adevărat se comporta foarte urat cu mine iar după 10 ani am decis sa pun punct .Acum in prezent simt ca am renascut am in viața mea un om minunat am un servici ai doi copii frumoși pe care mii cresc .Viața am incercat de multe ori dar de fiecare dată am renascut singura .Si mai bucur de Viața pe care o am acum in prezent ca am avut curajul sa renasc.

Mi-am rupt piciorul în iulie 2023 ,am fost operata la Onești dar a fost greșită.In 2024 pe 22 februarie m-am operat la Bacău dar nici aici nu a fost cu succes... Acum tot nu reușesc să merg piciorul mă doare am fost la Sfântul Gheorghe să mai cer o părere la alt medic ortoped aștept să să-mi vadă analizele ce mi le -a cerut. Eram o femeie activă tot timpul am lucrat, acum de doi ani și două luni nu mai reușesc să-mi revin.

Da de fiecare data,m-am ridicat din cenușă care toți ,au crezut că sunt arsa,cred în propriile puterii,voința mea e mai sus decât Raul care mi se face

Bună ziua!
Numele meu este Anmaria. Am 39 de ani si sunt din Brasov.
Terminasem masterul si incercam sa imi coroiesc un drum in cariera! Eram suplinitoare la o scoala si imi doream tare mult sa merg pe acest drum. Avusesem nunta in august si ca orice cuplu visam la o luna de miere ca in povesti . Dar in loc de lună de miere a inceput un cosmar.
Desi avusesem unele probeleme de sanatate si mai mereu am avut un conplex din cauza defectului meu locomotor ceea ce a urmat a dat cu mine si cu noi toti de pamant.
Aveam dureri si cativa noduli iar diagnoaticul a fost crunt . Sarcom! Initial nici nu stiam ce insemna ,habar nu aveam ce se va intampla. A fost ca si cum vedeam din exterior tot procesul iar eu eram un personaj. Apoi am inteles si mi a fost din ce in ce mai frica. Au urmat operatii ,drumuri nesfarsite la Fundeni . Zile in care renuntam ,ma revoltam. Parintii si sotul au fost mereu alaturi de mine si abia acum imi dau seama cat de greu le a fost si lor ,nu doar mie. Ajunsesem undeva la 35 de kg si imobilizata la pat. Cand m am vazut in oglinga m am socat. Eram piele si os. Cand mi -a cazut parul am avut un soc. In primele 3 luni nu voiam sa vad si sa vorbesc cu nimeni atat de rau ma simtem . Apoi lumea incepea sa ma viziteze. Veneau la mine persoane rand pe rand care de obicei nu veneau in vizita. Brusc eram fericita si ma gandeam " ce dragut ca si -au adus aminte de mine ". Ma simteam ciudat ,dar ma bucuram sa ii vad . Abia dupa multi multi ani am aflat ca defapt ei veneau sa isi ia ramas bun.
Dar Dumnezeu a avut alte planuri. Planuri pe care nu le intelegeam. Cu ajutorul lui am reusit sa ma pun pe picioare . Imi doream un singur lucru " sa pot merge singura cu cadrul pana la baie" si El mi - a dat mai mult de atat. Incet incet an de an ma descurcam mai bine. Lucrurile pareau ca o iau spre o directie frumoasa cand viata a dat iar cu mine si cu noi toti de pamant. Recidivase ( 2013 ) . A fost si nu un soc. Nu am vrut sa mai merg la Fundeni asa ca am gasit un spital in Brasov. Chiar daca era greu sa iau de la capat chimioterapia macar aveam confortul psihic ca sunt acasa. A fost greu ,dar nu a foat atat de dur ca in 2011. Anii au trecut. Analizele erau ok ,totul stagna. Imi doream enorm un copil , dar medicii imi spuneau ca nu e indicat . Ca organismul meu a acumulat prea multe toxine etc. M -am resemnat ,dar tot speram insa nu aveam suficient curaj sa incalc sfatul medicilor. Apoi in 2018 a recidivat din nou. Eram frustrata . L-am intrebat pe doctor cat de grav e si el mi a spus " nu conteaza cat este sau cat nu este de grav , tratamentul trebuie facut" . M -am resemnat am terminat sedintele de chimio si radioterapie.
Din cauza acestora intrasem la un fel de " menopauza". Chiar si cu tratament adecvat ciclul nu a mai reaparut. Asa ca , visul de a avea un copil s - a stins zi dupa zi.
Intr-o zi insa a aparut. Cum si de ce nu stiu ,dar pentru mine a fost un semn . Asa ca in acel moment am decis sa incalc sfatul medicilor ,sa " fortez" mana lui Dumnezeu si am incercat ceea ce nu incercasem niciodata! Si am ramas insarcinata la prima incercare.
Cand am mers la medicul meu ginecolog ( care si el m-a safuit sa nu ma risc cu o sarcina) a zis ca nu ii vine sa creada. Totul a fost bine la prima ecografie iar eu as fi putut sa pun mana in foc ca asa ca fi pana la final. Cand m-am dus la urmatoarea ecografie medicul mi a spus ca sarcina s a oprit din evolutie ( 2019). Nu am crezut. Am zis ca sigur nu a vazut bine si am refuzat sa cred pana cand s-a pornit hemoragia. A fost ceva oribil niste dureri ingrozitoare.
Si uite asa era din nou la pamant. M-am refugiat in a oferi iubire finilor si zi dupa zi noapte dupa noapte si dupa muuuulte lacrimi varsate am lasat acest vis sa plece. Nu ma mai durea . An de an mergeam la controale ,dar nu mai intrebam de acest aspect . Eram impacat cu ideea ca asta imi e soarta.
In 2021 prin noiembrie m-am dus la un control de rutina iar medicul ginecolog ( in timp ce eu ma gandeam ce voi face in weekend) imi spune asa " ana ,daca vrei sa faci un copil ,acum e ultimul tren pentru tine " .
Parca m au trăsnit cuvintele medicului ,am crezut ca nu aud bine . Nu mi - a venit sa cred ca imi spune acest lucru chiar medicul care mereu mi a dat interdictie
Am ajuns acasa si stateam seara in pat cu sotul si zicema " ce facem acum".
Mie imi.era frica sa nu se opreasca din evolutie ,lui ii era frica sa nu patesc eu ceva. Apoi am decis sa nu ne mai gandim si sa lasam lucrurule sa vina de la sine.
Si in 2022 septembrie a venit cel mai mare dar si cea mai mare binecuvantare la care tânjeam.,dar nu mai visam. S a nascut Márk. De atunci fiecare zi e o noua aventura și ii multumesc lui Dumnezeu ca m a ridicat de fiecare dat si atunci cand eu nu am mai vrut sa lupt EL a facut-o si mi-a dat putere. Tot ce imi dorec acum este sa raman sanatoasa ca sa pot " face" din Márk un OM buna și un bărbat demn!
Multumesc ca mi-ati citit " povestea" de viață!

Povestea mea – De la durere la renaștere
Am avut o copilărie frumoasă, plină de iubire și siguranță. Am fost înconjurată de părinți buni, care m-au susținut mereu, chiar dacă am fost — și sunt — o fire rebelă. Viața mea a luat însă o întorsătură neașteptată atunci când am ajuns în Germania, alături de soțul meu, cu un copil mic și încă unul pe drum. Nu știam ce înseamnă cu adevărat „străinătatea”. Soțul lucra mult, se dezvolta, câștiga tot mai bine… iar eu rămâneam singură, acasă, printre scutece, griji și tăceri.
Încercam să fiu puternică, să-mi câștig și eu bănuții mei, chiar dacă erau puțini. Mă refugiam în muncă, apoi am început și cursuri de limbă germană. Îl ajutam pe soțul meu cu acte, cu tot ce ținea de familie. Dar, în timp ce el creștea profesional, eu mă pierdeam pe mine. Nu mă mai simțeam femeie, nu mă mai simțeam văzută, apreciată, iubită.
Și atunci, a apărut cineva care mi-a oferit ceea ce credeam că îmi lipsește. M-am îndrăgostit.
Rațiunea îmi spunea că e greșit, dar sufletul tânjea după afecțiune, după atenție. A urmat o perioadă grea. M-am îmbolnăvit — corpul meu simțea toată durerea și vinovăția. Doctori, operații, tratamente, antibiotice... dar nimic nu ajuta. Eram slăbită, mereu în dureri, fără chef de viață. Simțeam că mă sting. Mi s-au prescris și medicamente pentru anxietate, dar am refuzat. Nu eram „nebună” — eram doar pierdută între minte și suflet.
Apoi, cineva din Austria mi-a recomandat un tratament care mi-a adus o mică îmbunătățire. Totuși, în adâncul meu știam că problema era spirituală. Că durerea venea din mine. Așa că am început să lucrez cu mine: să-mi ascult sufletul, să mă respect, să mă vindec. Am pus punct acelei relații, hotărâtă să merg mai departe.
Relația aceea a durat trei ani. În 29 octombrie, acum doi ani, am încheiat-o definitiv. Trei săptămâni mai târziu, am aflat vestea care mi-a frânt inima: bărbatul pe care îl iubisem murise. L-au înmormântat pe 31 octombrie.
Am simțit un șoc teribil, o vinovăție care m-a copleșit. M-am acuzat pe mine, m-am simțit ca o criminală. M-am aruncat în muncă, lucram câte 12 ore pe zi ca să nu mai simt nimic. Încet-încet, durerile au început să dispară, iar viața să capete din nou sens.
O prietenă mi-a recomandat apoi să lucrez pe partea sufletească și să descopăr puterea uleiurilor esențiale. A fost momentul renașterii mele.
Am început să citesc cărți — „Nectar pentru suflet” a fost una dintre ele — și să înțeleg cât de mult ne putem vindeca prin conștientizare. Am început să meditez, să dorm din nou, să am liniște. Ascult zilnic Joe Dispenza și simt cum evoluez pas cu pas.
M-am vindecat în mare parte de durerile trecutului, dar știu că drumul meu de învățare nu s-a încheiat. Încă mai am momente de emoție, dar acum știu să le gestionez. Sunt în continuare cu soțul meu — i-am spus adevărul, a fost un șoc pentru el, dar a ales să rămână. Probabil pentru tot ceea ce am construit împreună și pentru copii.
Sunt în proces de vindecare. Încă am multe de rezolvat, dar o fac pas cu pas.
Am învățat că în viață luăm decizii greșite, dar important este ce învățăm din ele.
Am învățat că poți să te ridici chiar și atunci când ești la pământ și nu mai vezi nicio lumină. Cu credință, cu speranță și cu iubire pentru tine însăți — totul se poate.
Astăzi, pot spune cu inima împăcată: m-am ridicat, am învățat și voi continua să învăț mereu.