Buna ziua. Am 63 de ani si greul vietii mele a inceput in anul 2010, cand sotul meu a fost diagnosticat cu cancer de pancreas. In 3 luni, dupa doar o singura sedinta de chimioterapie a decedat. Eu aveam 48 de ani, el 49 si baiatul nostru avea 21 de ani. In 2018, in timpul unei vacante impreuna cu fiul meu in Spania, am fost internata in spital unde am stat 9 zile, timp in care mi-au fost facute mai multe analize, in urma carora am fost am fost sfatuita ca la intoarcerea in tara sa consult neaparat un medic oncolog. Din septembrie 2018, pana in mai 2019 am tot mers pe la medici, am facut analize, tomografii si o biopsie in urma careia s-a confirmat existenta unei tumori de 3 cm in zona colului uterin, deci, cancer de col uterin. Am facut 25 sedinte de radio terapie, dupa care am fost operata pentru extirparea tumorei. Operatia a fost un succes, insa la 10 zile dupa operatie am facut ocluzie intestinala, deci am fost operata din nou, iar a doua zi dupa operatia de ocluzie intestinala am facut peritonita, din cauza unei rupturi de uretera. Deci am fost operata iar. Dupa 8 ore de asteptare, sora mea a fost anuntata ca operatia s-a terminat, dar sansele de supavietuire au fost de 1%. Am fost salvata datorita celor 2 medici, un chirurg si un urolog. Le multumesc din toata inima lor si tuturor celor care m-au ajutat sa-mi revin. La 1 an dupa aceste lupte pentru viata, mama mea a fost si ea dagnosticata cu cancer. Doar ca pentru ea nu s-a putut interveni chirurgical, nefiind operabila. A facut 2 ani chimioterapie, dar din pacate s-a stins in 2022 la varsat de 84 de ani. Psihologul la care am fost trimisa de medic, dupa o discutie relativ scurta, mi-a strans mana si a spus ca daca toti pacientii ar fi ca mine, ar trebui sa-si gaseasca alteva de facut. Sunt convinsa ca optimismul meu molipsitor m-a ajutat sa trec peste toate aceste greutati. Si sunt sigura ca de acolo de sus.....Dumnezeu si sotul meu au avut grija de mine

Curajul meu este să nu-mi fie frică la ceea ce se întâmplă mie la școală. Renașterea mea este este că am avut o copilărie frumoasă alături de verișorul meu.

Am avut curajul să renasc,după ce am trecut pe lângă moarte și am fost părăsită pe patul de spital pentru altă femeie.Acum am renăscut din propria cenușă și am luato de la zero însă sunt alt om,altă femeie

Când cel mai urât coșmar îți aduce direcția în viață... așa începe povestea mea... a celei de acum.
Ce faci când simți că ești inutil? Cum treci peste? Ce faci când ai tot ce ți-ai fi putut dori, dar un singur lucru nu poți avea?
Asta mă întrebam și eu de multe ori. Mă mai întrebam și “De ce eu? Ce să fac? Ce pot să fac pentru ca totul să fie doar un coșmar și să mă trezesc la un moment dat, dându-mi seama că, de fapt, nu asta e realitatea mea?”.
Cea mai apăsătoare întrebare pe care am pus-o Divinității a fost “De ce eu nu pot ceea ce le este dat de la natură tuturor femeilor să facă?”.
Întotdeauna mi-am dorit două lucruri: să fiu soție și mamă. Pe primul îl am și mă face extrem de fericită, însă pe al doilea nu am reușit să îl primesc de la viață. După niște probleme pe care le-am descoperit după nuntă, în 2015 și pe care le-am rezolvat prin operație, la începutul lui 2016, doctora mi-a spus că pot încerca să rămân însărcinată.
Am plâns când mi-a spus asta. Eram atât de fericită că în sfârșit pot să devin mamă! Un an întreg am tot încercat și, când în sfârșit am văzut cele două liniuțe pe testul de sarcină, am tresărit.
Dar se pare că, în sinea mea, știam ce va urma, pentru că nu m-am manifestat așa cum credeam că o voi face. Ceva mă reținea. Nu era doar ideea care ne-a trecut prin minte și mie și soțului meu chiar de când ne-a dat doctora undă verde — faptul că nu vom spune nimănui până nu aflăm că este totul bine și că nu este sarcină extrauterină. Într-adevăr, am încercat să îmi țin bucuria în frâu până ce aveam să aflu că totul era bine. Însă, pe lângă “interdicția” asta autoimpusă, mai era și ceva dincolo de mintea mea care nu mă lăsa să plâng de bucurie la vederea celor două liniuțe.
Și avea dreptate. Gândul sau sentimentul ăla care locuia în interiorul meu și nu mă lăsa să-mi fac speranțe, cred că m-a protejat, oarecum. M-a protejat de o dezamăgire și mai mare decât cea pe care am avut-o când am mers la primul control, iar doctora mi-a spus că nu vede sarcina.
Am facut teste BHCG, iar sarcina era în evoluție. Hormonul creștea de la un test la altul, cu toate astea, nici colegul doctorei mele nu a reușit să vadă sarcina când m-am dus a doua oară la cabinet, cu dureri mari de burtă.
Au urmat zile în care am fost internată cu diagnosticul de sarcină extrauterină, iar pe 1 aprilie 2017 a trebuit să mă bage în operație. Din păcate nu a fost o păcăleală, ci a fost momentul în care am încetat să sper că poate trece de trompe și se așează în uter. BHCG-ul ajunsese la o valoare de peste 3000 de unități, în condițiile în care îmi spuneau că o sarcină extrauterină se oprește la maximum 600 de unități.
După asta am aflat că am trompele înfundate, iar in octombrie, același an, am facut operație, dar degeaba. Nu le-a putut desfunda și astfel mi-au spus că singura variantă de a rămâne gravidă este Festilizarea in Vitro.
În mai 2018 am făcut primul embriotransfer, după tratamente, hormoni, injecții pe care mi le făceam singură și nervi din cauza hormonilor. Aveam o motivație atât de mare, încât, dacă îmi spunea cineva că trebuie să mă taie din cap până la tălpi, o făceam în secunda 2, fără niciun dubiu.
Cu toate astea, am ajuns până în 2020, cu 3 embriotransferuri nereușite. Doar că asta nu este o poveste tristă. Nu mai este o poveste tristă pentru mine. Este povestea părții din viața mea care mi-a adus înțelegere, dorința de afla “de ce?”. Și căutând să înțeleg de ce mi se întâmplă mie toate astea — de ce eu, care mi-am dorit un copil încă de când eram un copil, nu pot deveni mamă — am ajuns să ascult, să citesc, să caut și dincolo de ceea ce vedeam.
Și mi-au căzut în mână tot felul de cărți care mi-au adus liniște, o altfel de înțelegere și care m-au făcut să-mi pun și mai multe întrebări. Dacă nu era întâmplarea asta, nu aș fi putut ajunge niciodată să scriu prima mea carte, Când un copil visează. De ce spun asta? Pentru că habar nu aveam să-mi ascult sufletul. Nu l-aș fi auzit niciodată spunându-mi “scrie și tu!”, pur și simplu pentru că, până atunci, credeam că gândurile mele erau cele pe care le auzeam uneori și pe care le ignoram de cele mai multe ori, începând să le trec prin filtrul logicii, nu să le dau curs.
Până la urmă am înțeles că sufletul meu voia să îmi vorbească și nu l-am ascultat până când nu mi-a captat atenția. Și, din păcate, a reușit să o facă într-un mod în care nu mi-aș fi dorit. A ales pentru mine o modalitate despre care știa sigur că era singura căreia i-aș fi dat atât de mare importanță, încât vocea lui nu putea trece neauzită.
Pentru că știu sigur că, dacă nu era vorba de așa ceva, nimic nu m-ar fi putut răni atât de mult încât să vreau să caut răspunsuri. Și nu răspunsuri logice, pentru că asta nu are nimic de a face cu logica. Are totul de a face cu dorința sufletului meu. El are ceva de făcut pe lumea asta, are ceva de spus, iar eu nu-l auzeam și nu îl puteam ajuta din starea de ignoranță în care eram, așa că m-a făcut să-mi reconfigurez traseul și să îmi dau seama de lucrurile cu adevărat importante.
M-a condus pe un alt drum și într-o altă poveste… povestea lui… drumul lui. De ce? Pentru că eu fără el nu aș fi existat, iar el, fără mine, nu are cum să-și manifeste dorințele și să experimenteze ceea ce are de experimentat în viața asta.
Iată cum, o reușită, o realizare sau un hobby care te face fericit, își pot avea rădăcinile chiar și în cea mai tristă poveste de viață.
Pentru mine, întâmplarea asta nu mai este de mult o poveste tristă, ci este motivul pentru care am ajuns aici. Este motivul pentru care am început să scriu… este binecuvântarea care mi-a adus o înțelegere pe care nu am crezut niciodată că o voi avea.
Am înțeles din toată experiența trăită că nu sunt o victimă și, ceea ce ține de mine, pot avea oricând. Pot avea orice îmi doresc, atâta timp cât ține de mine. Poate voi avea și un copil, cândva, dar asta nu mai ține exclusiv de dorința mea, ci ține și de sufletul care se va întrupa în copilul meu. Poate că, în viața asta, el și-a ales altă mamă. Poate că sufletul meu a ales viața asta fără copii, pentru a compensa ceea ce a făcut în altă viață sau, poate că eu îl ajut pe soțul meu, al cărui suflet a ales viața asta fără copii.
Toate astea au fost cu mine pana in 2024 pentru că, undeva, aproape de mine, o mică flacără continua să ardă, refuzând să se stingă complet: speranța soțului meu. Eu mă resemnasem, jur! Înțelegeam că e posibil să nu se mai întâmple, înțelegeam și motivele… nu mă refer la diagnostic, ci la motivele alea pe care fiecare suflet le are când ia decizia să vină sau să nu vină pe lumea asta, într-o anumită perioadă. Cu toate astea, am ales să lupt în continuare. Nu pentru mine… pentru soțul meu, dar și pentru a-i crea acelui suflet care ar fi putut veni, condițiile necesare pentru a ne alege ca părinți.
Pe 1 aprilie 2024 (în aceeași zi în care, cu 7 ani în urmă îmi îndepărtau extrauterina), am făcut al cincilea embriotransfer, cu doi embrioni. Știu, data pare una ironică — Ziua Păcălelilor. Și, sincer, mi-era teamă să sper din nou.
Cu câteva zile după embriotransfer, Dumnezeu mi-a vorbit prin niște ființe atât de gingașe, lăsându-mi un mesaj pe care nu îl voi uita niciodată: în timp ce eram prin curte, din dreapta mea au venit, în zbor, doi fluturași albi, care parcă dansau; când au ajuns în dreptul meu, unul dintre ei a zburat mai departe, însă celălalt s-a oprit pe mine. Efectiv s-a așezat pe piciorul drept, puțin mai jos de elasticul pantalonilor, unde a poposit timp de câteva secunde, apoi și-a continuat zborul. Acela a fost momentul în care mintea mea s-a calmat și, în locul îndoielii, fricii, așteptării, s-a instalat un sentiment de calm. Mi-am spus următorul lucru, care a fost mantra mea în acele zile de așteptare: orice rezultat este perfect pentru mine în momentul acesta!
Astfel, pe 10 aprilie, când am primit rezultatele analizei BetaHCG, am trăit cel mai frumos și mai intens moment din viața mea. Nu-mi venea să cred! A trebuit să citesc de câteva ori rezultatul pentru a mă asigura că văd bine. ERA POZITIV! După toți acești ani de încercări și eșecuri, după atâtea lacrimi și rugăciuni, visul meu devenea realitate.
Nu pot să descriu în cuvinte sentimentul de ușurare și de eliberare pe care l-am simțit atunci. Parcă o greutate uriașă mi-a fost ridicată de pe umeri, iar în locul ei a răsărit o lumină caldă, blândă, care mi-a încălzit sufletul. Plângeam, dar de data aceasta erau lacrimi de fericire, de recunoștință, de bucurie pură. Era acel plâns pe care nu l-am avut acum 7 ani, când am văzut cele două liniuțe pe testul de sarcină. Era acel plâns din care fiecare lacrimă care izvora, îmi mângâia obrazul și îmi spunea că, de data asta, totul o să fie bine.
Lupta cu infertilitatea este una dintre cele mai grele bătălii pe care le poate duce o femeie. Este un drum plin de obstacole, de durere, de neînțeles pentru cei din jur, care nu trăiesc asta. Dar este și un drum care te învață ce înseamnă să nu te dai bătut, să lupți cu toate forțele pentru ceea ce îți dorești.
Acum, privind înapoi, îmi dau seama că toate acele eșecuri nu au fost decât pași pe drumul meu spre acest moment. M-au făcut mai puternică, mai determinată. M-au făcut să mă schimb, să aleg drumul spiritualității, să aleg acea cale pe care să nu-mi mai fie frică, să nu mă mai las pradă prejudecăților, dogmelor și fricii de Dumnezeu (așa cum școala și biserica ne învață), ci să îmbrățisez viața creată de Dumnezeu pentru noi, pentru a o trăi cât mai frumos posibil. Tot drumul acesta anevoios m-a transformat în mama de care copilul meu, care este pe drum, are nevoie pentru a învăța că viața poate fi trăită și altfel și m-a ajutat să înțeleg că miracolele chiar există. Poate nu vin când vrem noi, poate nu vin ușor, dar vin exact atunci când noi suntem pregătiți să le trăim. Și când vin, sunt cu atât mai prețioase.
Pentru toate femeile care se luptă cu infertilitatea, vreau să vă spun ceva din suflet: Nu renunțați! Oricât de greu ar fi, oricât de imposibil ar părea uneori, nu renunțați. Căutați sprijin în cei dragi, în comunități, în doctori buni, dar nu vă pierdeți speranța. Fiecare dintre noi are propriul drum, propriul ritm, dar finalul poate fi unul fericit.
Am un mesaj și pentru toți ceilalți, care aveți copii deja: renuntați la etichetare! Când vedeți o femeie trecută de 30–35 de ani, fără copii, nu-i mai puneți eticheta de “femeie care a ales cariera”, “femeie egoistă, care trăiește doar pentru ea” sau cine știe ce altfel de etichete și, ce e cel mai important: nu mai întrebați pe nimeni “și tu când faci copii?”. Nu știți ce se petrece în viața acelor femei, a acelor familii care așteaptă probabil în tăcere să devină părinți. Nu toate femeile și nu toate cuplurile împărtășesc atât de ușor aceste trăiri, iar etichetarea și întrebările insistente nu ajută pe nimeni ci, din contră, crează și mai multă suferință și frustrare.
10 aprilie va rămâne pentru mine ziua în care am simțit că, în sfârșit, pot respira din nou. A fost ziua în care am aflat că voi fi mamă, că tot efortul, toată durerea, toate nopțile nedormite au meritat.

M- am căsătorit la optsprezece ani , am născut patru copiii : doua fete si doi băieții, am fost umilita, bătută de- a lungul căsniciei de dragul copiilor si deoarece mi- am dorit sa crescă linga mama si tata am suportat 27 de ani de chin si amar pina in ziua de 10 noiembrie 2015 cind sătulă de batai si umilințe m- am hotărât sa plec de acasă, știau doar fetele mai mari de plecarea mea , fiica cea mare locuia la București si fiica cealaltă locuia in Italia cu familia ei , ea mi- a zis sa vin la ea in Italia dacă nu mai pot suporta si vreau sa plec .Asa am facut , am plecat la fiica mea in Italia cu o sacoșă cu haine si unele lucruri si cu 250 de lei in portofel . Fiica de la București mi- a luat bilet de autocar cu banii ei . Am stat din noiembrie pina in februarie la fiica mea cind a trebuit sa ma întorc in tara sa ii fac transfer fiului cel mare care atunci avea 16 ani si era elev la colegiul Anghel Rugina din Vaslui , l- am transferat la București unde era sora lui mai mare , fiica din Italia din cauza tatălui ei nu ma mai primit la ea si am plecat in alta parte a Italiei unde am lucrat ca badanta ( îngrijitoare de bătrâni) , nu am mai vrut sa ma mai întorc la soțul meu deși ma rugat sa o fac promițândumi ca se va schimba, ca nu ma va mai bate dar eu nu am avut încredere in promisiunile lui .În Italia am început o relație cu un bărbat care era din satul unde am trăit, ii cunoșteam parinti si frații, era divortat si avea un fiu , am trăit patru ani in Italia pe urma ne- am întors in România si ne- am stabilit in Timisoara , am trăit sase ani in Timisoara dar din păcate nici acest bărbat nu era cum mi- am dorit , era un narcisist convins , numai el conta , deși nu ma bătut niciodată ma jicnea non stop , nimic din ce făceam nu era pe placul lui , munceam 12 ore pe zi si cind veneam acasa obosita el era băut si pus pe cearta , asa cum ii ziceam eu avea show pina dimineața la cinci cind se culca , eu nu puteam dormi si la cinci jumătate plecam la munca , începeam la sase pina la ora unsprezece , veneam acasă mincam si la unsprezece jumătate plecam la al doilea loc de munca unde lucram de la 12 la ora 20: 30 . Ne certam practic in fiecare zi , am plecat de citeva ori dar m- am întors la rugămintea lui , mi- a promis ca se va schimba , anul acesta la sfârșitul lui februarie am plecat de la Timișoara la București la copiii mei , aici m- am angajat , acum sunt bine , sunt liniștită, acum deși târziu imi trăiesc propria viata nu a altcuiva , chiar ma gândesc sa scriu o carte.Ma rog la bunul Dumnezeu sa mai imi dea zile de trăit sa ma bucur de copii si nepoții mei .

sunt deacord

~Umbrele Trecutului~

Capitolul 1 – Noaptea care nu s-a terminat niciodată.
Încă îl văd. Chiar și după șase ani. E acolo, în colțurile minții mele, în reflexiile din vitrine, în chipurile străinilor. Îl văd și mă îngheață din interior. Îmi îngheață inima, respirația, gândurile. Și mă întorc, din nou și din nou, în acea noapte în care totul s-a sfârșit.
Aveam 13 ani. O vârstă la care încă mai crezi în oameni. O vârstă la care lumea ar trebui să fie caldă, nu un loc în care umbrele te urmăresc. Dar noaptea aceea a venit și m-a smuls din inocență. Nimic nu a mai fost la fel. Nici eu nu am mai fost la fel.
Am încercat să uit, dar amintirile nu se șterg doar pentru că vrei asta. Se lipesc de tine ca niște răni care refuză să se vindece. De fiecare dată când îl văd, da, pentru că uneori soarta e crudă și drumurile noastre se mai intersectează, simt că sufletul meu fuge din mine. Îmi simt corpul rece, neputincios, ca și atunci.
Nu am spus nimic la început. Cum să spui când nu ai cuvintele potrivite? Cum să explici ceva ce nici tu nu înțelegi? M-am închis în mine. Nu mai vorbeam, nu mai mâncam, nu mai ieșeam din casă. Oamenii din jur păreau atât de departe, iar eu eram singură într-un loc întunecat.
Singurătatea a devenit un refugiu. Dar și o capcană.

Capitolul 2 – Între viață și moarte.
Au fost zile în care mi-am dorit să dispar. Pur și simplu să nu mai fiu. Am avut momente în care gândul la moarte mi se părea singura cale de scăpare. Nu vedeam altă ieșire. Viața părea o pedeapsă nedreaptă.
Am încercat. Odată. De două ori. Dar fiecare încercare a lăsat în urmă o tăcere mai apăsătoare și o durere și mai mare. Pentru că, deși corpul meu era încă aici, sufletul meu era frânt în mii de bucăți. Și nimeni nu părea să vadă.
Și atunci am învățat să port o mască. Să par normală. Să dau din cap când cineva mă întreba dacă sunt bine. Să forțez un zâmbet. Dar în mine era un gol imens, un gol pe care nimeni nu-l putea umple.

Capitolul 3 – O rază de lumină.
Nu știu exact când s-a schimbat ceva. Poate când am scris pentru prima dată despre asta. Cuvintele curgeau pe hârtie ca niște lacrimi. Acolo, în paginile unui jurnal, am început să-mi spun povestea. A fost prima dată când am simțit că nu mai sunt doar o victimă, că pot lua ceva din durerea mea și să o transform în altceva.
Nu a fost ușor. Trauma nu dispare. Încă sunt zile în care îmi vine să fug. Încă sunt nopți în care mă trezesc tremurând. Încă sunt momente în care mă uit în oglindă și mă întreb dacă voi mai fi vreodată întreagă.
Dar învăț. Învăț să trăiesc cu ce a fost, fără să las trecutul să-mi controleze viitorul. Învăț să am încredere, puțin câte puțin. Învăț să respir fără să simt că mă sufoc.
Nu sunt vindecată. Dar sunt aici. Și asta, poate, e primul pas spre a fi întreagă din nou.

Capitolul 4– Umbrele nu dispar, dar pot fi domolite.
Trecutul nu pleacă nicăieri. Îl porți cu tine. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te definească. Poate nu voi scăpa niciodată de umbrele acelei nopți, dar poate, într-o zi, ele nu vor mai fi atât de puternice.
Poate într-o zi, voi putea să privesc înainte fără să mă mai simt prizonieră în trecut.
Până atunci, continui să scriu.
Până atunci, continui să exist.
Până atunci, continui să lupt.*